duminică, 30 octombrie 2011

Cercul de lectură şi scriere creativă "Cetatea Lecturii"



1. Dreptul de a nu citi
2. Dreptul de a sări pagini
3. Dreptul de a nu sfîrşi o carte
4. Dreptul de a reciti
5. Dreptul de a citi orice
6. Dreptul la bovarism (boală textual transmisibilă)
7. Dreptul de a citi oriunde
8. Dreptul de a spicui
9. Dreptul de a citi cu voce tare
10. Dreptul de a tăcea
( Daniel Pennac -“Comme un roman”)
 
Dragă cititorule,

Dacă doreşti să citeşti mai mult şi să te laşi purtat pe tărâmurile nebănuite ale imaginaţiei, te invităm într-o „cetate” a lecturii, unde poţi descoperi căi către omenescul din noi înşine. 
Cercul de lectură şi scriere creativă "Cetatea Lecturii" (la care participă elevi ai Colegiului Naţional "Gheorghe Lazăr" din Sibiu) promovează ideea lecturii de plăcere, într-un dialog deschis, sincer, ce-şi doreşte să sfideze etichetele, limitele de orice natură. Vom răspunde şi noi la celebra întrebare "Care-i faza cu cititul?" (parafrazând titlul unei cărţi apărute la Editura Arthur, sub coordonarea lui Liviu Papadima).

"Leagănul pisicii"

Dragă Danda,
 
Când eu aveam 12 ani, cam cât ai tu acum, dintre toate distracţiile, cel mai grozav mi se părea cititul. Distracţie, da!, să nu crezi că m-a luat gura pe dinainte şi nici nu te grăbi să mă compătimeşti, de parcă nu ar fi fost altele! Erau acolo, în citit vreau să zic, şi jocuri, era şi conversaţie, era şi umor, era şi provocare (ca la jocul adevărului), erau şi scene, ca într-un film (imaginile le inventam eu), erau şi prieteni, erau şi nesuferiţii ăia care dau sare şi piper lumii, erau tot felul. Şi nu mă mai lua cu „aşa era pe vremea aia, comunistă!”, că nu despre asta e vorba.
Eu, când mă uit la unii copii care nu citesc nimic, nu dau vina pe vremuri Aşa sunt ei. Poate o să le treacă. Cum deschizi tu computerul dimineaţa, uneori chiar înainte să te speli pe faţă, aşa deschideam eu cartea. Nu pentru că eram vreo studioasă sau vreo tocilară. Şi ca să lămurim o dată pentru totdeauna povestea asta: tocilarul e cineva care citeşte pentru alţii, pentru profesor, pentru notă. Seamănă doar pe dinafară cu cel/cea care, iubind cartea, citeşte doar pentru sine (de plăcere, fără scop, degeaba, dacă vrei – dar acest „degeaba” are un miez foarte dulce, pe care şi tu, deja, îl cunoşti). Cărţile pe care le doream şi cu care îmi făceam de lucru toată ziua nu aveau nicio legătură cu şcoala. Dimpotrivă, aş zice. Te rog să înţelegi bine acest „dimpotrivă”.
Dar mai era ceva: dacă mă vedea mama cu cartea în mână, nu mă mai punea să spăl vasele, să mătur, nu mă mai trimitea la cumpărături sau nu mă obliga să fac ordine în dulap ori să ies afară la aer, la joacă. Tare mă plictiseau lucrurile astea, chiar şi ieșitul „la aer”. Şi-apoi se chema că fac ceva, nici mie nu-mi plăceau oamenii care doar taie frunze la câini – ba chiar câte nu făceam, că, ştii şi tu, cititul nu e niciodată doar citit, e mult mai mult! De fapt, eu nu stăteam aşa, ca să mă aflu-n treabă: întinsă pe pat, pe covor sau încolăcită în fotoliu, cu gândul aiurea, uneori cu privirea pierdută în tavan, pe fereastră, „în gol”, uitând de carte, câte nu se întâmplau cu mine! „Golul” ăla nu era deloc gol, ştii şi tu cum se animă, cum devine inversul găurii negre despre care ai aflat deja câte ceva. Dacă gaura neagră înghite tot, absoarbe tot, consumă tot şi duce la nimic, „golul” de care vorbesc scoate lucruri din nimic, îţi dă… totul! Ţineam cartea pe genunchi, în poală, sub faţa mea sprijinită în palme, deasupra feţei, până mă dureau braţele. Timpurile se buclau, lumile se buclau. Nu i-am înţeles niciodată pe cei care spun că, atunci când citesc o carte, se mută cu totul acolo. Ceea ce mi se părea grozav nu era atât povestea în care te puteai vârî uitând de tine, cât ciudăţenia posibilităţii de a trăi în trei lumi deodată – cea reală, cea a cărţii şi cea de-a treia, numai a mea, ca o deltă în care cele două fluvii – al cărţii şi al realităţii – se întâlneau într-o nouă „formaţiune”. Priveam curgerea imaginilor una într-alta, la nesfârșit. Le vedeam cu cele două perechi de ochi deodată: ochii deschişi şi ochii minţii. Mă uitam la… Imaginaţie – acest neobosit, imprevizibil Transformer care e în faţa ta şi înăuntrul tău. Ești tu, Imaginaţia! Tu eşti!
Ai jucat vreodată Sforile? Leagănul pisicii, cum îi spun englezii, Cat’s cradle. (Culmea e că aşa se numea un roman din biblioteca de la Codlea: nu înţelegeam deloc titlul, mi se părea absurd pentru un simplu roman de dragoste.) Ai o sfoară, îi legi capetele, o întinzi pe cele două palme puse în paralel, ancorând-o de degetele mari, ridicate, şi de cele mijlocii. Aşa. Altcineva prinde cu arătătoarele şi degetele mari sfoara întinsă, o preia din mâinile tale cu o mişcare rapidă care împleteşte firele şi le creează un model pe mâinile lui/ei. E rândul tău să muţi „leagănul” din nou pe mâinile tale. Şi tot așa. Cititul e… „leagănul” ăsta. La un capăt eşti tu, la celălalt Lumea (din carte şi din afara ei). Între voi, sforile de aer. Dar aerul nu e niciodată doar aer, aerul e plin, o!, dacă l-am putea vedea… Despre AER însă, altădată… 
Să-ţi mai spun că, de cele mai multe ori, cititul era doar un pretext pentru ca să privesc – cu ochii în plin gol – la tot acest film, fără cap şi coadă, în care apăreau cele „ştiute” alături de lucruri „străine”, persoane, obiecte, situaţii niciodată întâlnite cu adevărat. Cum e posibil? De unde vin? E cam ca în vis, gândeşte-te puţin. Şi mai era cititul un fel de odihnă vie, de lâncezeală dulce, de pisică. Leagănul pisicii… Cititul nu e niciodată doar citit…" (Simona Popescu – Leagănul pisicii, în vol. „Care-i faza cu cititul?”)
Chiar aşa: Care-i faza cu cititul?